Uniți în cuget și-n simțiri

Mă prăbălesc să mă lămuresc cu unirile astea, ʺuniți în cuget și-n simțiriʺ ... și cu toate uniunile ... și iubirile ...

Am mai spus pe undeva, că eu nu am nevoie să-mi dea nimeni nimic, nici iubire, nici poezie ... nici simfonie ... nici ajutoare de nici un fel, nici de la politician, nici de la academician ... nici de la popă ... fiindcă pot să-mi iau singur tot ce am nevoie. Eu personal nu am nevoie să fie nimeni solidar cu mine, să se unească și să mă iubească, mă descurc singur, eu cu mine ... cu cugetul și simțul, iar cine mă cheamă la unire are el nevoie și lipsă de ceva, nu eu. Și lămurim ...

Mintea este procesorul informațiilor primite de la cele cinci simțuri. Dacă vede ceva compară cu altceva, ce are deja imprimat în program, pe iubită o compară cu cealaltă, casa cu a vecinului .. desparte spațiul și oprește timpul la o imagine și un șablon pe care îl are deja format ... sau formatat. Pentru minte nu există altă realitate decât cea percepută cu cele cinci simțuri și prelucrată după modelul pe care îl are prestabilit. Face o poză, un clișeu, pe care îl rupe din curgerea existențială și-l prelucrează după chipul și asemănarea sa.

Mintea desparte, dezbină, neînțelegând și neacceptând altă realitate decât cea robotizată, neacceptând vibrațiile unei inimi care plânge în tăcere de câteva mii de ani și pe care mintea a pus stăpânire cu totul. Ce iubire, ce-i aia? ... treci în pzda mătii la oale .. și la măciucă ... Asta e mintea ... rezolvă tot timpul probleme, are tot timpul probleme, fiindcă e în urma timpului și nu se știe opri din socoată ... și nu contează că pentru rezolvarea unei probleme creează altele zece, dar rezolvă problema ... așa am ajuns o civilizație problemă. Cei mai nefericiți oameni din lumea asta sunt marii logicieni, fiindcă pentru o virgulă pierd esența întregii fraze, pentru un cercel își pierd ... iubita, fiindcă nu s-a încadrat în matricea lui logică.

Dar, din oceanul de informații care ne înconjoară, percepem și prelucrăm doar o parte foarte mică, marea parte a informațiilor trecând pe lângă noi fără să-i înțelegem natura, fără să le percepem. Inima simte ea ceva și vibrează la anumite fenomene dar nu are cu cine vorbi, suferă în tăcere și de dor și de iubire. Întreaga civilizație e decentrată de câteva mii de ani de o minte nebună, care a făcut totul de capul ei, fără să întrebe și inima, fără ... ÎNȚELEPCIUNE. Fiindcă înțelepciunea am pierdut-o, poate odată cu ultimul înțelept, cu Iisus. Atunci ne-am pierdut inima, am pierdut iubirea, ne-am pierdut sufletul.

Decentrarea asta e în noi, mintea noastră cu inima noastră. Noi nu vedem realitatea asta cum e ea, ci cum și cât suntem noi pregătiți să o vedem, o vedem exact așa cum suntem. Unii văd doar negru în fața ochilor, alții văd lumina și noaptea, unii latră ca javrele, alții tac ... și ascultă tăcerea și citesc, nu cuvintele, ci golul din ele. Pentru unii nu există minuni în viața asta, pentru alții totul e o minune, fiecare clipă, fiecare loc, îi ia pe o aripă și le poartă noroc .. Știu ceva unii fața de alții?

Cândva am fost centrați, fiecare judeca doar ceea ce îi spunea inima, fiecare se judeca doar pe el, în tăcere, în acord cu legile naturii. Fiecare își știa locul lui, exact cum știu toate însectele sau animalele într-un roi sau o turmă. Ce are regina în plus, față de o albină lucrătoare, că e regină? Are ceva .. are o inimă mare care le unește pe celelalte, are ce noi nu avem. Mintea desparte, inima unește! Acestea două ar trebui să fie egale, în noi, într-un echilibru dinamic. Dacă aceste dorințe de unire ar porni din inimă lucrurile s-ar întâmpla de la sine, fără nici un plan și fără a fi nevoie de lideri, fiindcă fiecare și-ar ști locul lui fără ca cineva să-l pună acolo, fără banii de la tata sau diploma de la mama. Adevăratul lider se impune nu se votează, dacă ar fi lăsată treaba ʺnaturalăʺ. Cine vrea unire are lipsă mare de ceva, poate de calciu ... :))

Adevărata cunoaștere e cea care ne-o dă inima. Fiecare e unic în universul ăsta și toți suntem UNU, fiecare ar trebui să-și găsească calea de a ajunge la UNU, de a uni despărțirile, de a umple golurile, de a găsi ADEVĂRUL unde să-și trăiască VIAȚA. Calea ne-a fost indicată, ʺEu sunt CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA!ʺ, calea luminii, calea inimii, fiindcă acolo e adevărul. Dumnezeu nu e nici călare pe nor, nici în centrul galaxiei, Dumnezeu e în inima noastră, este exact cum suntem noi, fiindcă suntem chipul și asemănarea Lui. Nu-l putem cumpăra, mitui, minți cu nimic, nici cu limuzinele, nici cu palatele ... nici cu diplomele ... putem să-l găsim doar în ceea ce el a creat, pământ, apă, aer și foc, în lucrurile simple, un zâmbet și-o floare, în noi ... în bisericuțele de lemn unde mai poposește, nu în închisorile de betoane și fier ...

Nu poți ajuta pe nimeni cu nimic atâta timp cât el nu vrea să se ajute, nu poți învăța pe nimeni nimic atâta timp cât el nu vrea, poți să te ajuți și să te înveți doar pe tine. Cine oferă tot timpul tot felul de iubiri îi spun că are el lipsă de ceva și lipsă gravă, fiindcă la cine ar trebui iubirea lui nu o poate lua și nu o poate folosi, iar cine o poate lua nu-i trebuie. Deci, cam latră degeaba, fiindcă iubirea e ʺmai presus de căderi, de-înălțari, de cuvânt ... mai presus de dureri, de plăceri și de .. vânt ..ʺ, mai presus de noi, nu o putem stăpâni, putem doar să ne predăm cu totul ei, în brațele dragostei. Dar iubirea tăcerii și unirea durerii. Trebuie să vedem nevăzutul, să ascultăm tăcerea, să citim golul dintre cuvinte ca să ne vedem cine și ce suntem cu adevărat ... roboți telecomandați fără simțuri, fără inimă, într-o cursă nebună a haosului și gălăgiei sau ființe cu un rost și un rol în lumea asta?

Cu alte cuvinte, cine cheamă la unire mai trebuie să se întoarcă la EL cel puțin ... 1000 de ani!!

Și de aici se țin multe deolaltă ... inclusiv aceea de a demonstra cuiva cu orice preț de ce ești în stare, sau de a demonstra cuiva cât ești de fericit sau fericită, dar în realitate stând lucrurile exact pe dos ...

Poate că nu a ieșit exact cum am vrut, nu am putut eu exprima exact ce am vrut, dar în mare cam asta e ... Nu Iisus are nevoie de iubirea noastră, fiindcă noi avem nevoie de iubirea lui, dar ca să o avem trebuie să urcăm la nivelul lui, la inima noastră ... și ar fi cazul să mai tac și eu că am lătrat destul ... și mă doare limba ... :))