Haosul prostiei

M-am sămălit să mai zîc oarece, dacă tăt îi vremea așe, și poate după asta oi tăce ... de nu m-o mînca suʼ limbă iar ... 

Și amu dau cît să poate, pînă să mai poate ... fugiți din raza de acțiune care pă unde puteți, că trăznesc ... :))

Întreaga civilizație e controlată și condusă de o mînă de oameni, o gașcă de mafioți, care dețin frîiele resurselor, surselor și puterii. Controlează absolut tot ce înseamnă ʺcuvîntʺ pe pămînt de cîteva mii de ani, prin puterea materiei, cu o matrice implementată cu ʺcapʺ în toate sistemele, inclusiv în capul nostru.

Sistemul de învățămînt urmează matricea impusă din afară, să învețe copii CE să gîndească, nu CUM să gîndească, să rezolve veșnicele probleme materiale cărora ei le știu răspunsurile și știu exact rezultatele, și separarea pe specializări ca să fim mai ușor de controlat și manevrat. Ajungi după o facultate robotul lor, sclavul propriei tale minți, a gîndurilor trimise de ei, un robot fără simțuri, un nesimțit idiot plin de idei pe care vrei neaparat să le materializezi dar după modelul lor, din care nu poți ieși și nu te poți abate. E cea mai modernă formă de sclavie, sclavul propriei minții, sclavul propriei rațiuni.

Politica se înscrie în aceeași structură impusă, nu contează cine e la putere fiindcă nu conduc ei, ei sunt doar niște măscărici nevinovați. Nu există politică de stînga sau de dreapta, există doar politica banului care urmărește să stoarcă și ultima vlagă de resursă materială.

Presa duce exact aceeași politică de manipulare și control a minților, prin temele aruncate într-a veșniciei noapte, tot de cei de sus ...

Religia .. aceeași poveste .. supuși materiei și banului, supuși forțelor întunericului care o controlează, sclavii morților și a moaștelor. Ar fi cazul să revină și printre vii fiindcă mîntuitorului nu-i place haosul întunericului, nici luxul materiei și prostiei, ci simplitatea, moralitatea, cinstea și ... demnitatea.

O mai rămas careva?  De ceilalți ce să vorbesc, fiindcă toți suntem sclavii propriilor noastre minți, suntem ceea ce gîndim. Nu medicamentele ne vindecă ci credința noastră în medicamente, fiindcă deasupra materiei e o energie mai subtilă la care materia se supune și pe care nu o putem controla cu materia. Putem cumpăra cu bani toate medicamentele din lume, dar nu putem cumpăra sănătatea, putem cumpăra patul, dar nu somnul, putem cumpăra mintea dar nu inima. Iar inima plînge în tăcere ... Creația a fost acum cîteva mii de ani, de atunci e re-creație, iar arta e magie, e o putere divină pe care nu avem dreptul să punem zăvor ... gîndului pur și cuvîntului dor ... nu avem dreptul să-nchidem iubirea cînd ea însăși e nemărginirea ...

Ar fi cazul să ne mai și oprim din căderea în haosul prostiei, în gaura neagră a materiei și a mizeriei, de cîteva mii de ani, din materializarea ideilor unei lumi idioate, să începem întoarcerea spre valorile ancestrale, divine, întoarcerea cu fața spre satul românesc, să începem idealizarea materiei, însuflețirea naturii, aducerea simțurilor la nivelul minții, egalizarea într-un echilibru dinamic a gîndirii cu iubirea, a bărbatului cu femeia, a logicii cu intuiția ... recuperarea unei înțelepciuni pierdute sau furate, unei iubiri și simțiri lipsă la un cuget și o minte dezaxate ...

Noo ... trăbuitu-vo? :)) fruză verde castravete ata ete ...

Certitudinea

Dacă tăt am început să zîc, să mai zîc oarece ... că bat cu jejetile de la pticioare amu ... 

Am mai zîs că mie personal nu-mi trebuie nici o recunoaștere din partea nimănui, nici nu vreau să demonstrez nimic nimănui, luați de aici ce credeți sau nu luați nimic și la recycle bin cu mine ...  Dar atîta timp cît unul dintre voi rezonează cu ceva de aici o să scriu ... 

Bun! Să începem mai de departe ...

Cînd eram copil era obligatorie prezența la biserică în fiecare duminică, că așa era regula. Perioada aia nu mi-o amintesc nici acum tare roză, că mergeam la biserică și numai eu știu ce înjurături și pumni în gură îi dădeam bătrînului de sus.  Era obligatorie rugăciunea în fiecare seară, dar prin clasa a II-a cred, am primit acceptul să o zic în gînd. Atîta mi-a trebuit, că mă gîndeam la draci beți, nu la rugăciune, pînă după vre-un an, doi, cînd într-o seară, mama: ʺtu zîci rugăciunea sau ce zîci acolo? Ne zî-uă cu voce tare!ʺ ... Nooo ... amu-i bai ... și încep io, și nu zîc bine cîteva cuvinte și gata, dispare rugăciunea din memoriu ... :)) și memoriu cu tăt ... Noo ... și bătaie, și pedeapsă de atunci înainte să o zîc cu voce tare ... daʼ credeți că nu i-am dat la bătrîn pentru asta? Cu vîrf și îndesat ... noo, trăbuitu-țo?

Dar, cu terminarea clasei a VIII-a, am plecat la Cluj și gata cu rugăciunile. A rămas să rezolv treaba cu bătrînul pentru chinul la care am fost supus. Și m-am luat după el ...

Am pornit căutările din poziția științei, a evoluției, că am evoluat din maimuțe și Dumnezeu nu există. În știință era clară treaba, totul era obiectiv, palpabil, aveai datele trecutului și prezentului stabileai viitorul. Nu era nevoie de nici un Dumnezeu. Dar, curios din fire, voiam să mă conving eu personal de obiectivitatea științei, și am mers în jos pe ea. Am găsit spațiul și timpul, ca fiind relativ ... hopa! Cum adică relativ cînd eu știam că sunt absolute? Deci spațiul și timpul nu sînt așa cum sunt, că sunt cum le vede fiecare. Păi stai puțin, am zis, spațiul și timpul ăsta nu poate fi atunci chiar Dumnezeu? Dacă fiecare îl vede cum vrea ... sau nu că Dumnezeu nu poate fi relativ, că e absolut ... trabă să-l vadă tăți cum trabă ...

Mai mult cînd am aflat că spațiul împărțit la timp nu mai e relativ că e absolut, că viteza luminii e constantă, am fost gata. Mergînd mai departe găsesc că spațiul se contractă și timpul se dilată, că la un anumit nivel se amestecă devenind un continuum spațiu-timp. Ba mai departe vine teoria cuantică, că tu ca observator, ca experimentator, hotărăști rezultatul experimentului, hotărăști ceea ce vrei să vezi, și că la nivel cuantic suntem toți o apă și-un pămînt, aceeași electroni din noi le parfumează și pe flori, vibrează-n toată galaxia, cu simfonia și prostia ... Atunci am zîs că dacă eu pot hotărî ce vreau să văd atunci voi hotărî să văd doar ce-mi place, partea plină a paharului, unda, vibrația, nu materia cu mizeria. Clar?! Foarte!

Ceva scîrțîie, mi-am zis, ceva nu-i în regulă. Adică cum știam eu, că e foarte obiectivă, știința îmi scăpa printre degete. Să nu vorbesc de restul din relativitate și cuantică că nu e locul aici, dar m-au ambiționat să scociorăsc mai adînc, prin toate cotloanele ...

Și așa am ajuns la gărgăunii mei ...

Și așa am ajuns că nu există nici o lege, o certitudine, de care să ne putem agăța, nu există nimic solid cu toată soliditatea, cînd crezi că stai mai bine fuge pămîntul de sub picioare. Te chinui să strângi bani să faci o vilă care să se învîrtă după soare și după ce o termini ești terminat și tu, plin de boli și suferinți, așteptînd întîlnirea cu bătrînul pe laița de la poartă. Știam legea conservării, că energia se conservă în spații izolate, dar cînd vrei să izolezi ceva de restul nu poți. Și atunci? Dacă nu poți izola și nu poți conserva ce poți face? Poți ori crea, ori distruge, cum de altfel se întâmplă, creiem să avem ce distruge, orice idee care ne tuncă prin cap să o materializăm cu orice preț. Și așa materializăm toate ideile idioților de cîteva mii de ani, creiem prostii și distrugem bijuterii. Restul teoriilor sunt mai șubrede ca buda străbunicului.

Ajungînd la nivelul subcuantic al materiei afli că materia nu mai există, ea prezintă doar tendința de a exista. Aici n-am nimic cu știința, să nu fiu înțeles greșit, am cu oamenii de știința incapabili de a trece peste niște praguri și cutume apărute în timp, poate dirijate să apară așa. Nu pot accepta faptul că materia e doar o consecință a energiei, energia există fără materie, pe cînd materia fără matricea energetică nu poate exista. Se bat cu pumnu-n piept că au găsit particula lui D-zeu, dar a dracului unde-i? La dracu, cu noi cu tot ... undeva la 2000 de ani ... acolo sunt toți științifici cu toate hîrțoagele lor. Clar?! Foarte! Materie, antimaterie, materie neagră, energie întunecată, gaură neagră ... ... și am ajuns la stele ... și-am dat cu capu-n ele ... și treaba merge, merge leafa, pensia de stelist ... și pe aici nu se trece ... și am ajuns în anul de grație 2014, după cîteva mii de ani de luptă acerbă cu materia, încărcați de lauri și mînați de grauri ... fiindcă suntem ceea ce gîndim, iar ce să gîndim au grijă alții să ne dea. Și înainte de a sări ca arși i-aș ruga să-mi spună dacă sunt stăpîni pe capul lor? Dacă, după școlile pe care le au, pot demonstra fără bolentin în jeb cine sunt?

Și mă opresc aici deocamdată, că-i bugăt ...  Și aștept argumente știițifice obiective, beton, că societatea actuală se găsește pe cele mai înalte culmi ale progresului și civilizației, că curge numai lapte cu miere ... din gaura neagră a ... credinței ... :)))

Avelo bahtalo!! Învățați limba asta că devine limbă oficială ...

Uniți în cuget și-n simțiri

Mă prăbălesc să mă lămuresc cu unirile astea, ʺuniți în cuget și-n simțiriʺ ... și cu toate uniunile ... și iubirile ...

Am mai spus pe undeva, că eu nu am nevoie să-mi dea nimeni nimic, nici iubire, nici poezie ... nici simfonie ... nici ajutoare de nici un fel, nici de la politician, nici de la academician ... nici de la popă ... fiindcă pot să-mi iau singur tot ce am nevoie. Eu personal nu am nevoie să fie nimeni solidar cu mine, să se unească și să mă iubească, mă descurc singur, eu cu mine ... cu cugetul și simțul, iar cine mă cheamă la unire are el nevoie și lipsă de ceva, nu eu. Și lămurim ...

Mintea este procesorul informațiilor primite de la cele cinci simțuri. Dacă vede ceva compară cu altceva, ce are deja imprimat în program, pe iubită o compară cu cealaltă, casa cu a vecinului .. desparte spațiul și oprește timpul la o imagine și un șablon pe care îl are deja format ... sau formatat. Pentru minte nu există altă realitate decât cea percepută cu cele cinci simțuri și prelucrată după modelul pe care îl are prestabilit. Face o poză, un clișeu, pe care îl rupe din curgerea existențială și-l prelucrează după chipul și asemănarea sa.

Mintea desparte, dezbină, neînțelegând și neacceptând altă realitate decât cea robotizată, neacceptând vibrațiile unei inimi care plânge în tăcere de câteva mii de ani și pe care mintea a pus stăpânire cu totul. Ce iubire, ce-i aia? ... treci în pzda mătii la oale .. și la măciucă ... Asta e mintea ... rezolvă tot timpul probleme, are tot timpul probleme, fiindcă e în urma timpului și nu se știe opri din socoată ... și nu contează că pentru rezolvarea unei probleme creează altele zece, dar rezolvă problema ... așa am ajuns o civilizație problemă. Cei mai nefericiți oameni din lumea asta sunt marii logicieni, fiindcă pentru o virgulă pierd esența întregii fraze, pentru un cercel își pierd ... iubita, fiindcă nu s-a încadrat în matricea lui logică.

Dar, din oceanul de informații care ne înconjoară, percepem și prelucrăm doar o parte foarte mică, marea parte a informațiilor trecând pe lângă noi fără să-i înțelegem natura, fără să le percepem. Inima simte ea ceva și vibrează la anumite fenomene dar nu are cu cine vorbi, suferă în tăcere și de dor și de iubire. Întreaga civilizație e decentrată de câteva mii de ani de o minte nebună, care a făcut totul de capul ei, fără să întrebe și inima, fără ... ÎNȚELEPCIUNE. Fiindcă înțelepciunea am pierdut-o, poate odată cu ultimul înțelept, cu Iisus. Atunci ne-am pierdut inima, am pierdut iubirea, ne-am pierdut sufletul.

Decentrarea asta e în noi, mintea noastră cu inima noastră. Noi nu vedem realitatea asta cum e ea, ci cum și cât suntem noi pregătiți să o vedem, o vedem exact așa cum suntem. Unii văd doar negru în fața ochilor, alții văd lumina și noaptea, unii latră ca javrele, alții tac ... și ascultă tăcerea și citesc, nu cuvintele, ci golul din ele. Pentru unii nu există minuni în viața asta, pentru alții totul e o minune, fiecare clipă, fiecare loc, îi ia pe o aripă și le poartă noroc .. Știu ceva unii fața de alții?

Cândva am fost centrați, fiecare judeca doar ceea ce îi spunea inima, fiecare se judeca doar pe el, în tăcere, în acord cu legile naturii. Fiecare își știa locul lui, exact cum știu toate însectele sau animalele într-un roi sau o turmă. Ce are regina în plus, față de o albină lucrătoare, că e regină? Are ceva .. are o inimă mare care le unește pe celelalte, are ce noi nu avem. Mintea desparte, inima unește! Acestea două ar trebui să fie egale, în noi, într-un echilibru dinamic. Dacă aceste dorințe de unire ar porni din inimă lucrurile s-ar întâmpla de la sine, fără nici un plan și fără a fi nevoie de lideri, fiindcă fiecare și-ar ști locul lui fără ca cineva să-l pună acolo, fără banii de la tata sau diploma de la mama. Adevăratul lider se impune nu se votează, dacă ar fi lăsată treaba ʺnaturalăʺ. Cine vrea unire are lipsă mare de ceva, poate de calciu ... :))

Adevărata cunoaștere e cea care ne-o dă inima. Fiecare e unic în universul ăsta și toți suntem UNU, fiecare ar trebui să-și găsească calea de a ajunge la UNU, de a uni despărțirile, de a umple golurile, de a găsi ADEVĂRUL unde să-și trăiască VIAȚA. Calea ne-a fost indicată, ʺEu sunt CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA!ʺ, calea luminii, calea inimii, fiindcă acolo e adevărul. Dumnezeu nu e nici călare pe nor, nici în centrul galaxiei, Dumnezeu e în inima noastră, este exact cum suntem noi, fiindcă suntem chipul și asemănarea Lui. Nu-l putem cumpăra, mitui, minți cu nimic, nici cu limuzinele, nici cu palatele ... nici cu diplomele ... putem să-l găsim doar în ceea ce el a creat, pământ, apă, aer și foc, în lucrurile simple, un zâmbet și-o floare, în noi ... în bisericuțele de lemn unde mai poposește, nu în închisorile de betoane și fier ...

Nu poți ajuta pe nimeni cu nimic atâta timp cât el nu vrea să se ajute, nu poți învăța pe nimeni nimic atâta timp cât el nu vrea, poți să te ajuți și să te înveți doar pe tine. Cine oferă tot timpul tot felul de iubiri îi spun că are el lipsă de ceva și lipsă gravă, fiindcă la cine ar trebui iubirea lui nu o poate lua și nu o poate folosi, iar cine o poate lua nu-i trebuie. Deci, cam latră degeaba, fiindcă iubirea e ʺmai presus de căderi, de-înălțari, de cuvânt ... mai presus de dureri, de plăceri și de .. vânt ..ʺ, mai presus de noi, nu o putem stăpâni, putem doar să ne predăm cu totul ei, în brațele dragostei. Dar iubirea tăcerii și unirea durerii. Trebuie să vedem nevăzutul, să ascultăm tăcerea, să citim golul dintre cuvinte ca să ne vedem cine și ce suntem cu adevărat ... roboți telecomandați fără simțuri, fără inimă, într-o cursă nebună a haosului și gălăgiei sau ființe cu un rost și un rol în lumea asta?

Cu alte cuvinte, cine cheamă la unire mai trebuie să se întoarcă la EL cel puțin ... 1000 de ani!!

Și de aici se țin multe deolaltă ... inclusiv aceea de a demonstra cuiva cu orice preț de ce ești în stare, sau de a demonstra cuiva cât ești de fericit sau fericită, dar în realitate stând lucrurile exact pe dos ...

Poate că nu a ieșit exact cum am vrut, nu am putut eu exprima exact ce am vrut, dar în mare cam asta e ... Nu Iisus are nevoie de iubirea noastră, fiindcă noi avem nevoie de iubirea lui, dar ca să o avem trebuie să urcăm la nivelul lui, la inima noastră ... și ar fi cazul să mai tac și eu că am lătrat destul ... și mă doare limba ... :))